Prima Evadare 2019

Prima Evadare 2019

Într-o vineri oarecare am primit o notificare pe Facebook. Erau cei de la Prima Evadare care îmi spuneau că am câştigat o intrare la maraton şi o bicicletă Merida. What? Eu? Wow! Participasem la unul dintre concursurile lor de pe Facebook pentru că mi-a plăcut întrebarea, m-au amuzat răspunsurile oamenilor şi am zis sa scriu şi eu. Nu te aştepti nicio secundă să câstigi, mai ales când participă 1000 de oameni şi se alege prin random.org.

Prima Evadare este maratonul de ciclism cu cel mai mare număr de participanţi din România. Îi urmăresc de mult, mulți prieteni de ai mei au participat de-a lungul timpului, însa eu, niciodată. Astrele au hotărât, însă, că trebuie să particip, așa că în nici 2 zile de la notificare urma să pedalez 50 de kilometri până la Snagov.

New adventure? Bring it on!

Ştiam că e cu noroaie pentru că ăsta-i specificul concursului, un fel de Electric Castle al ciclismului. Şi deşi merg des cu bicicleta, nu prea m-am întâlnit cu acest monstru negru care se poate cocoța oricând pe mecanismele bicicletei şi astfel s-o facă sa pară de 2 tone sau care ar putea s-o facă să patineze ca şi când n-ar avea 65 de kilograme pe șa.

Aveam anumite dubii cu privire la tehnica pe care o deţin sau nu, şi nu ştiam dacă mă voi deplasa fără probleme în circumstanţele murdare şi lipicioase, dar cum exista doar un singur mod să aflu, iată-mă la start. 

Traseul a fost super. Mi-a plăcut îmbinarea de pădure, stradă, piatră, câmp şi apă. În perioada asta a anului verdele este demenţial, iar să trec prin băltoace uriaşe a fost chiar distractiv.

Mi s-a părut interesant cum câteva locuri din pădure arătau ca rampele de downhill pe care le vad pe youtube. Nu ştiu dacă a fost doar natura care a săpat şanţurile uriaşe, dar probabil cei bine antrenaţi au avut parte de adrenalină sărind peste ele în viteză, dar pentru mine (şi probabil pentru mulți alţii) a fost o provocare. Ţine-ti echilibrul. Tine bicicleta. Să nu aluneci. Să nu cadă bicicleta peste tine. Ştiti voi, genul de lucruri care iţi trec prin cap atunci când faci echilibristică pe noroi în pantă. Dar mie îmi plac lucrurile astea pentru că mi se pare ca iţi dezvoltă abilitatea de a scana ce variante ai şi de a găsi cel mai bun loc prin care să treci, cel mai puţin alunecos şi cel mai rapid. Te face să vezi soluţii într-o situaţie în care pare ca întâmpini doar o mare problemă, iar lucrul ăsta te poate ajuta mai departe şi în alte situaţii. Iţi antrenezi şi mintea, nu doar corpul.

Primii 40 de kilometri am mers foarte bine (cel puţin așa consider eu). Cum până acum am participat doar la semimaraton cu bicicleta, dublul distanţei părea mult şi nu ştiam cât de bine mă voi descurca, dar când am ajuns la ultimul check point, mi-am dat seama că eram într-un timp OK şi nici nu ma simţeam groaznic de obosită. 

Ştiam că greul a trecut, că mai e un pic şi se termină așa că am mărit viteza. Ceea ce nu ştiam încă era ca în ultimii 7 kilometri voi trece prin iadul roţilor de cauciuc și că de fapt greul abia începe. 

Mi s-a împotmolit bicicleta de 30 de ori. Am curăţat noroiul cu mâinile tot de atâtea ori. La un moment dat mi-am dat seama că nu am doar noroi prins pe bicicleta, pentru că în timp ce curățam foaia, o râmă mare şi grasă s-a lungit până s-a rupt şi jumătate a rămas prinsă de bicicletă, iar cealaltă jumătate în mâna mea printre frunze şi noroi. Mi-a stat inima. Noroc că aveam mănusi, altfel nu ştiu ce aş fi făcut dată fiind marea mea fobie de tot felul de vietăţi care se târăsc. M-am uitat la picioare care erau acoperite complet de acelaşi noroi şi nu ştiam ce alte vietăti or fi oare şi prin adidaşi, dar am preferat să nu mă gândesc. Am cărat bicicleta şi în spate, dar părea că trece doar timpul, nu şi distanta. 

Era ceva ce până atunci nu întâlnisem şi ştiam şi de ce era aşa. Ajunsesem prea tarziu pe porţiunea respectivă, iar faptul că au trecut mulţi ciclişti înaintea mea pe acolo, nu a reuşit decât să facă noroiul şi mai puţin prietenos, atât de neprietenos că-ţi rămâneau adidasii lipiţi când mergeai. La propriu, era să rămân în șosete de câteva ori. A fost greu, am pierdut cam 2 ore, dar am fost alături de alţi oameni la fel ca mine şi asta a contat. Ne-am ajutat, ne-am încurajat şi am terminat.

Am ajuns la finish în 5 ore 44. Mi-a plăcut mult traseul şi cu siguranţa am învatat multe lucuri despre mine din această experienţa. Cel mai important este că aparent pot controla bicicleta mult mai bine decât credeam, iar asta mă face să continui.

Sportul te dezvoltă din toate punctele de vedere, iar cu fiecare provocare încheiată, devii mai bun.

Mulţumesc Prima Evadare pentru experienţă. Se pare că am ratat un super concurs până acum, dar nu şi de acum înainte. Ne vedem în 2020.

Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *