În Maramureș pe două roți

În Maramureș pe două roți

Stii ca ai intrat in judetul Maramures cand treci printr-o poarta uriasa de lemn, sculptata frumos cu motive traditionale. Deja simt ca am intrat in alta lume. Ma entuziasmez, tocmai avea sa inceapa vacanta noastra de doua saptamani in taramul in care nu calcasem niciunul vreodata. Va fi cand pe doua roti, cand prin munti. Vom lasa masina la destinatie si vom descoperi locurile pe bicicleta sau la pas.

Se termina repede feeria pentru ca aud ceva ciudat in spatele masinii si atunci ma intorc brusc sa vad daca bicicletele mai sunt prinse de suport. Cand mergi cu bicicletele atarnate de portbagaj 600 de kilometri, deprinzi cumva un tic si din cand in cand verifici daca mai sunt acolo. Nu de alta, dar la ce drumuri unice avem noi uneori, trebuie sa te asiguri ca nu pierzi vreuna pe drum. Nu a fost motiv de alarmare, vad ca rezista eroic, fiind prima data cand le plimbam atat de departe.
Oricum, suportul este cea mai buna metoda de a transporta bicicletele. Exista pentru toate tipurile de masini este sigur si rapid. Deci, o investitie profitabila. Singurul dezavantaj este ca, atunci cand faci o oprire pe drum din diverse motive, trebuie sa ramana cineva la masina. Asta daca nu ai incredere sa le lasi nesupravegheate.

Breb, satul din care nu-ti mai vine sa pleci

Pentru a experimenta autenticitatea locului am ales sa ne cazam in sat la localnici. Am ales satul Breb, nestiind nimic despre el. Stiam doar ca prin imprejurimi exista trasee special amenajate pentru turistii pe bicicleta si asta a fost tot ce a contat.

Prima intalnire cu Breb a fost ca in povesti. Soarele apunea si noi mergeam deja printre vai si dealuri frumoase cand deodata apare satul ca o caldare intre dealurile verzi si atent lucrate. Tot satul este intr-o depresiune. De sus de unde eram, doar biserica se vedea. Tot coboram si coboram si nu ma gandeam decat la cat vom avea de urcat maine cand vom incepe traseele. Din prima zi am realizat cat este de liniste. Ce atmosfera minunata si rar intalnita.
Breb este un sat mic cu obiceiuri stravechi neschimbate. In fiecare duminica localnicii se imbraca in straie populare si merg la biserica. Acestia merg cu caruta aranjati frumos si zambesc tuturor celor pe care ii intampina. O senzatie tare placuta, mai ales cand afli ca biserica catre care se indreapta este una din lemn veche din 1300 ce arata inca impecabil.
Breb este despre copii imbujorati si despre oameni simpli, dar atat de deschisi, sinceri si harnici ce aveam sa descoperim pe parcus. Mai tarziu am aflat si despre faptul ca satul a fost inscris in top 10 cele mai frumoase sate din Romania, deci pot spune ca am avut o intuitie buna in a-l alege ca destinatie pentru vacanta.

Prima zi de traseu. Cald, senin, frumos. Gasim o alta iesire din sat, fara sa urcam strada ce tocmai o coborasem cu o seara inainte. Se aude doar zgomotul bicicletelor noastre. Inca ma surprinde linistea. Strazile asfaltate nu sunt foarte circulate de masini, iar noi suntem in cautarea traseelor cicloturistice despre care citisem inainte pe net. Din cand in cand apar harti, atat in romana, cat si in engleza, pe care sunt expuse variantele de traseu si lucrurile pe care le poti vizita parcurgandu-le. Incadreaza un perimetru de aproximativ 80 kilometri. Exact ce ne-am dorit. Totul pare pus la punct si incepem prima explorare foarte incantati. Traseele sunt pe macadam si foarte putin pe drumul principal, ceea ce ar trebui sa surprinda si mai bine frumosul locului, descoperind atat oamenii cat si activitatile lor zilnice. Ei lucreaza atent pamantul, cosesc iarba si au grija de animalele lor. De mult nu am mai fost inconjurata de oameni atat de dedicati gospodariei lor.
Dupa nici 15 minute ajungem la o rascruce de drumuri. Nici un marcaj. Avand in vedere ca avem 3 posibilitati pe care am putea merge, decidem ca inainte trebuie sa fie. Ma gandeam ca e ca la scoala de soferi, daca politistul nu indica vreo schimbare de directie inseamna ca mergem tot inainte.

Doar ca nu a fost asa. Dupa inca cateva minute, o doamna ne iese in cale spunandu-ne ca nu avem unde sa ajungem si ca ar fi trebuit sa facem stanga.
Ne intoarcem, o luam prin stanga si continuam prin niste locuri ce par a fi gradinile oamenilor, ce frumoase sunt asa neingradite. Miroase a pomi si fructe, iar totul este minunat. Vad pe jos o pasare. Am trecut cu bicicleta pe langa ea si nu s-a clintit. Ne-am oprit sa verificam daca este in regula. Aparent in Maramures si sturzii sunt foarte prietenosi pentru ca ne lasa sa il mangaiem pe cap si apoi zboara fara nicio problema. Iesim pe drumul national iarasi, si apoi ne intampina alta harta. Decidem sa parcurgem traseul pe la baza Crestei Cocosului, cel mai inalt munte din zona de 1450 metri, care arata chiar ca o creasta de cocos din stanca. Dupa ce am trecut de aceasta harta, nu am mai dat de niciun marcaj, iar posibilitatile erau multiple. Noi nu am reusit sa ajungem la baza muntelui cum presupunea traseul. Nici nu stiu daca am fost mai mult de o clipa pe ceea ce numeau ei traseu special dedicat turistilor pe bicicleta.

De ce zic asta? Pentru ca dupa vreo 5 kilometri de mers pe un drum batatorit si gaurit de tractoare, acesta s-a sfarsit. Si am ramas doar noi, bicicletele, o mare de iarba, cantecul pasarilor si o padure in departare. Nici urma de vreun drum, dar apoi de indicatoare. Noroc cu un batranel simpatic ce locuia in zona asta departe de civilizatie, care ne-a avertizat ca iarba e inalta tare si daca vrem sa ajungem inapoi in sat, trebuie sa o tinem spre dreapta, sa trecem padurea si sa avem grija ca nu este drum, iar posibilitatea sa ne pierdem este mare.
De intors nu voiam sa ne intoarcem, de ajuns la Creasta Cocosului am hotarat ca mergem a doua zi, fara biciclete sa o si urcam sa vedem Maramuresul de sus, asa ca ne-am tinut de indicatiile batranelului si am pornit la drum, sperand ca ajungem inapoi in Breb trecand padurea prin iarba inalta.
Si cand spun inalta, ma refer inalta pana la soldurile unui om. Era atat de greu de pedalat prin iarba deasa, iar eu nu ma gandeam decat gaze, insecte si serpi ar putea fi prin ea. Cum am o fobie de acestea, nu-mi doream decat sa vad macar pe ce calc.
Ajungem sa trecem si un rau, trecem si padurea si ajungem in gradina altor sateni care isi pregateau linistiti fanul. Acestia ne asigura ca mai avem putin si ajungem in sat. Deci victorie, nu am ramas capitivi in vegetatia Maramuresului. Si asa s-a sfarsit prima zi. De fapt nu asa, ci cu o masa copioasa gatita de gazda noastra, care apropo, a fost printre cele mai bune mancate din orice restaurant din Romania.

A fost o aventura pe cinste, noua ne-a placut, am pedalat prin niste zone superbe, insa nu este pentru biciclisti incepatori sau pentru oameni carora nu le place sa bajbaie prin necunoscut.

Mai trebuie lucrat la logistica acestor trasee. Mai trebuie lucrat si la pregatirea lor. Personal, am fost dezamagita de felul in care s-au prezentat.

A doua zi, prin cei 20 kilometri pe care i-am mers spre Creasta Cocosului si inapoi, am observat si traseul de bicicleta pe care ar fi trebuit sa-l nimerim in prima zi. Era un traseu destul de greu, multe portiuni fiind cu mocirla densa prin care, daca treceai cu bicicleta, aveai sanse mari sa cazi.
Bine ca am mers-o la pas, ma gandesc, si bine ca am si urcat muntele pentru ca am avut parte de o priveliste bestiala si afine si zmeura cat cuprinde. Aici nu conteaza varsta, si chiar si batranii culeg afine pe munte. Aici timpul parca sta in loc.

Cand vine vorba de interactiune, in Maramures este atat de simplu.
Toti satenii sunt binevoitori si dornici sa povesteasca vrute si nevrute, trebuie doar sa ii asculti.
Asa am aflat despre o doamna care desi avea 76 de ani, inca merge pe munte la cules de afine. Arata foarte bine, iar fata ii era intinsa, fara prea multe riduri. Era dreapta si puternica, se vedea rodul mancarii sanatoase din propria curte si miscarea continua. Am stat la povesti mai bine de jumatate de ora si astfel am aflat cum escalada chiar si stancile pana de curand, povestindu-ne cum ca acolo se gasesc cele mai bune afine. Am povestit si despre animale, dar si despre Bucuresti si vizita noastra in Breb. Ne-a salutat din interiorul curtii sale, curioasa fiind daca venim de pe munte. Tare bine ne-a prins o pauza dupa 10 ore de mers si admirat peisajele.

Zona este superba, iar daca vrei sa te plimbi cu bicicleta, te sfatuiesc sa-ti faci propriul traseu si sa nu te bazezi pe cele propuse pe harti, cel putin pana cand le vor pune la punct. Sunt sigura ca o vor face pentru ca tot mai multi oameni vin aici. Am vazut si foarte multi straini, poate mai multi decat vizitatorii romani. Satenii pareau obisnuiti pentru ca ne intrebau daca vorbim romana inainte de a incepe o conversatie. Recomand!

Facebook
Facebook
Instagram

One Reply to “În Maramureș pe două roți”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *